[...] privire caldă. zâmbet senin. dimineaţă. senzaţie de bine. sunt protejată. ceai cald. dor de mare. amintire. din nou. regret. dor. mai ales dor. zâmbet trist. speranţă. multă înţelegere. îmbrăţişare. siguranţă. ochi vii. nevoie. râsete. realism. apă rece. prea rece. 12:00[♥]*. început de melancolie. delicateţe. umor sec. hotărâre. promisiune. nelinişte. pleoape aproape închise. oboseală psihică. nevoie de singurătate. nelămurire. haos. dorinţă de evadare.

vis.lumină. bună dimineaţa, soare.

* şi eu te iubesc.

I'VE GOT NOTHING LEFT TO SAY 

JUST TAKE ME AWAY 'CAUSE I DON'T CARE ANYMORE.

Cu ochii închişi am căutat ceasul şi l-am trântit din nou de parchet ca să se oprească. Am zâmbit şi  te-am căutat, ca de obicei, lângă mine ca să mă cuprinzi  în braţe. Am întins mâna, am pipăit cearceaful gălbui, apoi perna şi, supărată m-am ridicat să te cert că te-ai îndepărtat aşa de mult de mine. N-am reuşit însă să mă întorc spre tine. Somnul m-a învins şi de data asta şi am căzut uşor pe perna moale. Am adormit cu gândul că ma vei lua tu singur în braţe şi mă vei săruta pe pleoape ca să mă trezesc.

.. dar n-ai făcut asta. M-am trezit peste câteva ore, cu o durere de cap îngrozitoare, amorţită de frig. Te-am căutat lângă mine şi am găsit doar perna mare şi albă, pătată în colţul stâng de tine, cu ceaşca de cafea. Abia atunci mi-am amintit că a trecut  o lună de când nu îţi mai simt bătăile inimii lângă mine şi nu mă mai gâdilă pe umeri respiraţia ta..

Înapoi la realitate.
Rece. Nişte ochi vii, obosiţi, trişti. Te supără agitaţia din interiorul tău, te irită lupta asta continuă cu tine.  Ai obosit să vrei. Ai obosit să nu mai ştii ce vrei.
Scenariul e oricum acelaşi. Doar actorii se schimbă. Şi sunt actori pe care îi uiţi imediat după ce le-ai zâmbit frumos, şi actori pe care oricât ai vrea să ţi-i scoţi din suflet, nu poţi. Adevărul e că te minţi şi de data asta. În realitate, nu vrei să îi uiţi. Tu poţi ! Dar nu vrei ! Tipic ţie.

Tu nici măcar nu îţi dai seama cum trece timpul şi îţi pare că a trecut o veşnicie de când nu l-ai văzut, de când nu l-ai auzit. Şi îţi e teribil de greu să suporţi toate astea şi te rogi să-l visezi într-o noapte fără să ştii că a doua zi îţi va fi şi mai dor, şi mai greu. El nici măcar nu ştie că ţi se taie răsuflarea numai când auzi numele lui şi că nu vrei altceva decât să te mai ţină un minut în braţe. Vă gândiţi amândoi cum să faceţi să fie bine, dar vă minţiţi reciproc spunând că nu vă mai vreţi. Iar lui îi pare că nu te regăseşte la fel în fiecare seară, şi-ţi spune absent că te iubeşte.
Dar, în final, mâinile voastre ajung să nu se mai recunoască, ochii să se evite, sufletele să se confunde ..
De ce ? Pentru că nici voi n-aţi vorbit. N-aţi ştiut să vorbiţi...

It's funny how persons can break your heart..  and you can still love them with all the little pieces..

It's funny how people always leave .. and you still think of them and you still hope they will come back one day..

* I just miss holding you in my arms.. 

N-am scris niciodată pentru tine...
Şi nici azi n-o fac. Nu sunt cuvinte. Nu găsesc. Nici nu contează. Tu ştii, tu simţi, tu vezi.

.. Zâmbesc ! Mereu se întâmplă aşa. Când vine vorba de tine, cuvintele dispar. Rămân doar clipele...
Clipele acelea, iubire, în care tu îmi mângâi încet părul şi-ţi muşti buzele fără să încetezi o clipă să te uiţi doar în ochii mei .. şi laşi minutele să treacă .. 


Nu sunt cuvinte.. nu ştiu să scriu pentru tine, iubire..

Azi începem !
Nu ştiu tu, dar eu nu mai am de gând să aştept. Azi  încep cercetările. Trebuie să fie pe undeva şi ştiu că o să le găsesc, indiferent cât de bine ascunse ar fi. 
Haa ! Şi stai numai să cercetez, să găsesc, să le iau înapoi şi să aflu apoi cine mi le-a furat ! Atunci, să te aştepti la ce e mai rău.
Sunt deja prea multe zile de când le tot caut, de când le tot visez noaptea că mă roagă să le primesc înapoi acasă,  prea multe seri când am nevoie de ele şi nu le mai găsesc. Şi nu că mi-ar păsa prea mult, dar nu mă pot înţelege cu inima. Ea le vrea, eu le-aş arunca departeee. Le-aş băga într-un seif şi gata.Ce uşor mi-ar fi după...
Hey, tu, dacă tot eşti aici.. spune-mi, te rog, mi-ai văzut sentimentele cumva ? ;))

Un latop vechi, o muzică surdă, nişte ochi scânteietori şi nebuni de dor.
Picături reci de apă se scurgeau de pe părul ei incă ud ce părea că se odihneşte pe spatele-i gol. Tremura. Tremura de iubire, de emoţie, de plăcere...

El intră şi o privi zâmbind. Era aşa frumoasă..  trăsături fine, mâini delicate, păr negru, un corp aproape perfect.
Privea pe fereastră. Părea atât de abătută şi totuşi atât de calmă.. Tresări când el deschise uşa şi intră cu paşi mari, îndreptându-se spre ea. Îl privi speriată şi se repezi spre patul mare din coţul camerei. Luă cearceaful alb şi îl puse în jurul ei dorind parcă să se acopere toată, să nu-l lase să o vadă nici măcar o secundă. El se opri şi îi zâmbi. Merse apoi spre dulapul negru şi îi aduse un prosop mare. I-l întinse însă ea îl respinse cu un gest aproape pueril. El insistă, ea îi lovi mâna şi se aruncă pe pernele moi, zâmbind. 

El o privi cu dragoste. Doamne, cât de mult o iubea !
Se aseză apoi lângă ea şi începu să-i şteargă părul umed. O iubea, o iubea mai mult decât propria fiinţă, respira prin ea. La un moment dat, ea se ridică şi îşi puse mâinile in jurul gâtului său. Îi privi apoi ochii, îi analiză buzele..
-Te iubesc ! şopti el cu sinceritate.

Atunci ea îşi plecă privirea şi se retrase în colţul camerei. Se priveau drept în ochi.
Se ridică, merse la birou, luă o foaie şi un pix şi scrise: "Vreau să ne despărţim !"
Îi intinse foaia şi plecă din cameră. El citi cu respiraţia tăiată. Simţea că e vorba de asta. Se ridică în grabă şi fugi după ea. O prinse de mână..
-Unde crezi că pleci ? Am mai vorbit despre asta. Şi nu o dată, ci de n ori. Nu îmi pasă, înţelegi ?
Ea il privi cu ochi mari şi inlăcrimaţi.
-Iubito, nu-mi pasă că tu nu o să-mi poţi spune niciodată "te iubesc", nu-mi pasă că nu o să-mi poţi spune niciodată un alt cuvânt, nu-mi pasă că tu nu poţi vorbi. Nu am nevoie de cuvinte ca să ştiu cât ţii la mine. Eu ştiu ce vrei să-mi spui doar privindu-te. Eu nu renunţ la tine. Mai bine mort decât fără tine ! ..

Şi râde vecina când mă vede intrând în bloc cu un zâmbet până la urechi şi pierdută parcă, în spaţiu.. şi mă-ntreabă tot râzând: "A micăă, pe unde ţi-ai uitat inima?" .. şi râd şi soră-mea, şi frate-miu ăla mai mic şi ăla mai mare când mă trezesc dimineaţa înainte să-mi sune ceasu` de parcă eu trebuie să-l trezesc pe el şi nu el pe mine.
Şi se amuză şi prietenele mele când îşi dau seama că din zece fraze, nouă sunt despre tine. Şi râd parcă şi pisicile din zonă şi-s multeee şi toate râd deodată când trec pe lângă ele. Şi  autobuzul râde când mă urc în el, şi copacii râd deşi ar trebui să plângă că au rămas dezbrăcaţi acum, în prag de iarnă, şi blocurile îşi dau coate, şi porumbeii au început să danseze de la un timp, si pixurile râd când încep să scriu cu ele, şi magazinele toate sunt aşa de vesele.. şi oriunde mă uit văd numai zâmbete...

Numai tu când mă vezi aşa calmă şi inecată parcă în fericire mă-ntrebi:
"Iubireee, ai innebunit? Ce e cu tine?"..
"Nu băi fraierici, îţi răspund râzând cu poftă... n-am înnebunit. Tot ce-am făcut a fost să mă îndrăgostesc de tine!" 

Şi tu zâmbeşti ca un hoţ neprins şi mă săruţi părinteşte pe frunte..

-Avem nevoie de schimbarea asta..
-Ştiu, şi eu.. de fapt, eu aveam nevoie de cineva ca tine.
-Ca mine ?
-Da, cineva ca tine, exact aşa cum eşti tu!
-Cum sunt eu?
-Tu eşti... diferit.Şi-mi place că eşti incă aici, şi iubesc să simt că ai de gând să rămâi, şi...
-Rămân pentru că meriţi!
-Ah, nu! Nu spune asta. Eu nu merit, nu merit atâta atenţie.
-Ba da. Tu ar trebui să ai parte de multăăă fericire, tu eşti prea bună uneori, prea sensibilă. Dar mie îmi place asta.
-Dar sunt fericită. Nu ştiu dacă pot fi mai fericită de atât.
-Dacă aş putea, ţi-aş da ţie fericirea mea. Numai să te văd zâmbind tot timpul şi să..
-Şşşş.. Nu am nevoie de nimic, am nevoie doar de tine. Şi crede-mă când îţi spun, pe cuvânt, că deşi sunt înconjurată de incertitudini, ştiu că fericirea mea... are ochii căprui..


P.S: Fericirea ta cum arată? :)

Ce aş putea să spun altceva în afară de mulţumesc? :)

Mulţumesc pentru că eşti aici. Mulţumesc pentru singuranţa pe care mi-o oferi prin simplul fapt că-mi eşti aproape mereu. Mulţumesc pentru că nu mă laşi niciodată să cad, pentru că îmi deschizi ochii atunci când greşesc, pentru că nu suporţi să mă vezi plângând pentru nimeni/nimic. Mulţumesc pentru felul în care îmi zâmbeşti şi chiar şi pentru felul în care te strâmbi când fac vreo prostie tipică.  Mulţumesc că ai rămas atunci când eu am spus: Gata! Pentru că îmi suporţi toate dramatizările şi crizele de personalitate :)).

Mulţumesc pentru că mi-ai demonstrat că sunt lucruri mai rele decât despărţirile de oameni şi locuri dragi. Şi că viaţa poate fi oricând luată de la capăt. Mulţumesc pentru că tu, nu altcineva a fost lângă mine la început adică atunci când mi-a fost cel mai greu. Mulţumesc pentru zilele în care vorbim ore în şir la telefon. Pentru nopţile nedormite, pentru că îmi încredinţezi mie toate secretele. Pentru că ai incredere în noi, în mine, pentru că mă accepţi, pentru că mă cerţi. Pentru că ai grijă mereu să-mi fie bine. Mulţumesc pentru că tu nu esti falsă. Tu nu!

Mulţumesc pentru că îmi spui mereu lucrurile în faţă, pentru că nu îmi mai faci reproşuri, pentru că nu eşti ipocrită. Pentru că nu îmi zâmbeşti fals. Pentru că mă suporţi, deşi sunt uneori stresantă, plictisitoare şi fără chef de viaţă. Pentru că am trecut peste orice obstacol împreună, pentru toate clipele în care am râs şi am plâns.

Mulţumesc, fiinţo, pentru că exişti, pentru că eşti ca un izvor inepuizabil de energie.

Mulţumesc pentru că prietenia dintre noi nu e bazată pe interese sau gânduri ascunse. Dar mai ales mulţumesc pentru că eşti tu insăţi, constantă şi bună, răbdătoare şi iertătoare. 

[[ Nu  folosesc cuvinte mari, nu vreau să iţi umplu mintea de epitete, metafore etc. Tot ce e legat de tine vine din suflet şi e sincer. Vreau doar să nu uiţi cât de mult însemni pentru mine. Atât. Şi.. bucură-te pentru că nu se ştie când o să-ţi mai spun toate astea >:)... Just kidding! ]]

La mulţi ani, BebitZă! ;))

Hmm.. 

Buzele tale ar trebui să fie mereu umede şi moi. Sau pufoase. Să pot să zâmbesc de fiecare dată când le simt. Să fie dulci-acrişoare.. sau doar dulci. Bine, şi acrişoare uneori. Să aibă gust de portocale. Să fie proaspete şi calde. Şi cel mai important, ar trebui să fie disponibile oricând. Şi să fie doar ale mele. Să le pot gusta când am chef, fără ca tu să te superi sau să mă respingi. Buzele tale ar trebui să aibă alt gust dimineaţa. Un gust diferit pe care eu să îl am în minte întreaga zi şi care să mă facă să le doresc cu patimă până seara, târziu. 

... şi dacă stau să mă gândesc, aş putea să trec peste toate astea. M-aş mulţumi cu atât: Buzele tale să fie doar ale mele!

P.S: Crezi că ştii ce gust au buzele mele? 

 "Perfeeect!" râse ea şi aruncă stiloul pe masă. Sărută hârtia albă şi lăsă două urme roşii, izbitor de asemănătoare cu forma buzelor ei. Se ridică, îşi potrivi fusta dreaptă şi mulată, îşi aranjă părul perfect drept şi se îndreptă cu paşi repezi spre biroul lui. Se aplecă discret si împinse plicul sub uşă. Zâmbi. Cu un zâmbet nebun şi plin de speranţă. Ştia, simţea că urmează să o caute... 

- Trezeşte-te! Trebuie să plecăm!

- Nuu.. mai lasă-mă, mai ţine-mă puţin în braţe. Să mă liniştesc.

- Dar e târziu, iubito! O să întârziem amândoi...

- Nu spune nimic, te rog. Nu-mi pasă. Doar ţine-mă în braţe şi taci. Sau mai bine.. nu! Vorbeşte, vorbeşte cum vorbeai aseară. Mai ştii, iubitule cum vorbeai aseară? Şi cum mă rugai să nu adorm aşa de repede?

- Da, iubito. Sigur că-mi amintesc. Numai că azi e o nouă zi. Trebuie să te trezeşti, nu putem să stăm o zi întreagă în cameră.

- De ce nu putem? Cum să nu putem!? Haide, ia-mă în braţe şi mângâie-mi părul cum făceai aseară. Şi zâmbeşte-mi. Şi mai povesteşte-mi o dată cum o să arătăm când o să fim amândoi bătrâni şi obosiţi. Şi cum o să ieşim la plimbare ţinându-ne de mână. Aşa-i că o să mă ţii de mână mereu?

- Da, iubito..

- Promiţi?

- Promit!

- Şi o să mă iubeşti nesfârşit, necondiţionat, până dincolo de nori?

- Da, iubito..

- Dar acum cât mă iubeşti?

- Mult..

- Cât de mult?

- De la pamânt şi până dincolo de Doamne`Doamne de două infinituri de ori!

     [...]

- Iubitule, mi-e teamă că o să te pierd într-o zi..

- Nu ai de ce să te temi, iubito. Sunt aici şi voi rămâne. Tu trebuie doar să mă iubeşti.

- Ah, îţi iubesc vocea când spui "iubito"...

- Iubito, iubito, iubito.. 

Ea se aruncă cu capul în perne, de fericire. El râse zgomotos şi o îmbrăţişă.

Iar seara îi găsi în aceeaşi cameră.. Ea stând cu capul pe pieptul lui, el privind tavanul şi mângâindu-i părul moale...

Sunt momente în care ...

-  mă calmez dacă mă gândesc la o persoană pe care o iubesc.

-  râd fără oprire.

- ocolesc anumite locuri care îmi trezesc amintiri neplăcute.

- privesc insistent oamenii doar ca să le observ culoarea ochilor.

- citesc fragmente din arhiva de la messenger pentru că am nevoie să simt din nou anumite lucruri.

- mă uit la poze cu mine de când eram mică şi râd.

- plâng fără să ştiu clar de ce.

- eu şi S. ţipăm "che pasa?!" în acelaşi timp. [=))]

- îmi pun intrebări de genul "cum ar fi dacă.. ?"

- mi-aş dori să fiu alta sau să nu fiu deloc.

- îmi e dor de persoanele pe care, cu voie sau fără voie, le-am pierdut.

- nu vreau altceva decât un ceai de tei cu lămâie şi un somn liniştit.

- simt nevoia să mă ţină cineva în braţe.

- am nevoie de libertate deplină, fără reproşuri sau certuri inutile.

- urăsc să aud : "Ţi-am spus eu! "

- trebuie să mi se dea dreptate chiar dacă nu am.

- oricât aş încerca, nu pot să îmi scot din minte anumite întâmplări sau persoane.

- nu mă interesează, nu mă stresez ...

But now..

Now it's different ..

Today, I can touch the sky.

I think I'm losing my mind again!

♥

Libertate! Azi, vreau să mă simt liberă. Azi, vreau să fiu  din nou calmă şi liniştită, împăcată cu tot ce e în jurul meu. Azi, vreau să nu îmi pese de nimic şi de nimeni. Mai ales de nimeni! Vreau să fiu doar eu cu mine. Să îmi dovedesc că nu am nevoie nici măcar de o atingere, de un zâmbet sau o privire de la el. Vreau să îmi şterg din minte imaginea noastră. Vreau să mă plimb prin ploaie cu mintea limpede şi să zâmbesc. Vreau să dispară toate sentimentele astea ciudate care nu-mi dau voie să respir. Vreau să NU îmi mai fac planuri legate de 'noi doi'. Vreau să nu mai visez scenarii, să iau lucrurile aşa cum sunt. Azi, vreau să respir, vreau să îmi las sufletul să respire. Vreau să încep curăţenia de toamnă. Vreau să arunc cele o mie de gânduri nefolositoare, cele zece mii de speranţe deşarte, cele trei sute de întrebări fără răspuns. Vreau să îmi golesc sufletul şi mintea de sentimente naive, idiot şi revoltător de naive. Azi, vreau să mă simt din nou protejată, iubită, dorită. Azi, nu am nevoie de altceva decât de dragoste.Azi, vreau să îţi dai seama ce simt şi ce vreau doar privindu-mă. Azi vreau să ai ochi, să vezi dincolo de mine. Azi, vreau să ştii să mă citeşti şi eu să te las, să mă prefac că nu îmi dau seama de intenţiile tale. Azi, vreau să respir fericire!

"Lasă-mă!" strigă ea şi îi aruncă o privire plină de dispreţ încât el roşi, apoi se făcu palid ca o lumânare. El nu înţelegea nimic! Plângea. Şi ea plângea. Dar ea plângea cu tot sufletul, plângea pentru că simţea cum i se taie respiraţia, pentru că ştia că,  la fel ca şi în alte dăţi, o să îl ierte.

"Vreau să vorbim! Hai să vorbim, te rog!"

Ea îşi şterse lacrimile şi merse la fereastră. Se ridică şi el, dar ea îl fulgeră cu privirea şi se văzu nevoit să se aşeze din nou. Câteva minute de linişte... ea privind întunericul de afară, el aşezat pe canapea. Ea oftă.

"Vreau să ştiu ce e cu tine, mă înţelegi? Vreau să ştiu, am nevoie să ştiu. Trebuie!"

Ea îl privi cu naivitate, apoi zâmbi ironic. Se întoarse spre fereastră şi continuă să privească ploaia. El simţi cum îi năvăleşte sângele în obraji, cum i se încleştează dinţii, cum fierbe de mânie. Îi venea să se ducă la ea şi să o lovească, să o sugrume, să o facă odată să vorbească. Şi chiar ar fi putut să o facă. La urma urmei era dreptul lui. Ea era femeia lui, el o alesese, cu ea voia să îşi petreacă restul zilelor, îi aparţinea şi trup şi suflet DOAR lui. Dar cum să o atingă când ea era refugiul lui, când pe ea o iubea, pe ea o adora? Se ridică, îşi aranjă cămaşa aproape udă şi apoi merse spre ea. O prinse de mâini, o întoarse înspre el şi o săruta. Ea îl respinse. El o sărută încă o dată, ea începu să plângă. El îi prinse capul între mâini şi o îmbrăţişă. Pentru o clipă avu impresia  că totul dispare în jurul lor. Dar apoi ea se desprinse din braţele lui. Repede. Prea repede. El se simţi atunci prea slab, prea moale, prea îngăduitor..

"Să nu cumva să te joci cu mine. Să nu crezi că dacă te iubesc sunt şi prost! Te iubesc, nu zic nu, dar am şi eu limitele mele, mă înţelegi? Sunt bărbat, ce dracu, sunt prea bărbat şi tocmai de-asta nu am de gând să stau la picioarele unei răsfăţate ca tine!"

Urmă o privire glacială şi un râs isteric.

"Trebuie să plec." spuse şi începu să îşi adune hainele.

"Nu pleci nicăieri până nu îmi explici cele întâmplate. Nu îţi permit. Dacă mă iubeşti, ştiu că nu o să pleci. Înţelege odată că dacă pleci acum nu mai e nimic de făcut. Ne despărţim, mă înţelegi, ne despărţim şi gata!"

 Ea simţi cum i se face pielea de găină. Avea nevoia de aer. Doar asta mai putea să o calmeze. Aerul rece. Trebuia să iasă de acolo cu orice preţ. Orice preţ! Îşi luă geanta şi se îndreptă cu paşi mici către ieşire. Zâmbi. Se simţea liberă. El alergă şi o prinse de mână.

"Noi nu ne putem despărţi, noi ne iubim prea mult, nu vezi că ne iubim? De ce să ne despărţim dacă şi eu te iubesc, şi tu mă iubeşti?"

"Dar noi nu ne despărţim. În realitate, noi nu am fost niciodată împreună. Cu sufletul, nu! Şi în plus eu te iubesc pentru că iubesc să iubesc şi nu pentru ceea ce reprezinţi tu. Pentru că tu nu reprezinţi nimic. Tu doar te joci de-a iubirea. Dar, de data asta, nu ai ales persoana potrivită. Ai uitat că eu nu ştiu să fac ce faci tu, eu nu ştiu să îţi dau impresia că te iubesc."

Plecă. El privi în urma ei şi  se simţi ca şi cum s-ar desprinde ceva din el. Se aşeză apoi pe fotoliu şi privi tavanul. Se gândi la ea. Apoi privi spre fereastră. Acum ştia ce are de făcut...

    Iubesc să visez , îmi place să mi-l imaginez. Îi iubesc zâmbetul. Ii iubesc parfumul. Iubesc modul ciudat şi distant în care mă face să mă simt unică. Îi iubesc greşelile. Îl iubesc şi atunci când mă face să sufăr, când mă ceartă. Iubesc să îl iert, să îl primesc înapoi după o supărare. Iubesc felul lui de a mă privi, modul în care zâmbeşte. Iubesc felul în care mă atinge, în care mă ţine în braţe. Il iubesc zilnic şi i-aş repeta asta în fiecare dimineaţă în timp ce i-aş săruta pleoapele ca să se trezească... numai dacă ar exista şi dincolo de imaginaţia mea!

    Aş vrea să iubesc pe cineva cu tot sufletul.  Aş vrea ca acel cineva să îmi merite iubirea. Un cineva care să nu se  joace cu mine, să rămână el, omul liber, cel fără frică şi mereu imprevizibil. Cineva care să mă iubească pentru ceea ce sunt. Care să aibă răbdare cu mine, să nu se grăbească să mă descopere. Să mă  iubească chiar şi atunci când spun că nu îl vreau. Cineva care să mă privească în ochi şi să-mi spună nebunii, să  nu mă lase atunci  când pământul e aproape de mine.

"Acasăăă!" strigă ea şi deschise larg uşa camerei. O întâmpină acelaşi miros greu de tutun ce făcea aerul aproape irespirabil. Îşi aruncă geanta pe parchetul prăfuit şi merse direct la birou, de unde scoase  un caiet îmbătrânit de atâtea atingeri. "Ce bine e acasă! Măcar aici pot să fiu eu. Pot să plâng sau să râd. Pot să fac ce vreau eu..." Deschise caietul. Doi ochi mari analizară filele aproape îngălbenite ale acestuia. Ea se aplecă şi mirosi una din ele. Zâmbi. Se mai uită o dată în jurul ei, îşi aprinse o ţigară şi începu să scrie :

 "E frustrant să obervi că ai fost înlocuit. Că a fost suficient să treacă o secundă ca să se piardă totul. La asta se rezumă tot ce a fost, nu? Exact!.. Stai liniştit că sunt obişnuită. M-am obişnuit să nu mai am loc nicăieri. Ideea e că am făcut atâtea compromisuri, atâtea greşeli pentru ceva oricum inexistent, ceva ce era doar în mintea mea. Mi-aş dori să plâng. Dar nu o fac. Şi nu pentru că ţi-am promis ţie, ci pentru că asta mi-am impus eu. Şi vreau să îmi arăt că pot să mă controlez. Dacă ai fi lângă mine acum.. nici măcar nu te-aş privi. Ca să vezi cât îmi e de greaţă. Mda.. Ştiu că urăşti să spun asta, dar e ceea ce simt. Pentru că tu îmi oferi posibilitatea asta. Mulţumesc! Ştiu că de data aceasta, eu am fost cea care a pus punct, dar te urăsc pentru că nu lupţi, nu-ţi pasă. Eu, practic, am fost dată la o parte şi azi, viaţa trebuie să-şi urmeze cursul (ne)firesc. Şi m-am bucurat enorm. Pentru ce? Pentru NIMIC!.  Marea problemă e ca nici măcar nu îţi imaginezi cât de mult rău îmi faci. Şi cât de tare mă forţezi să mă maturizez. Sunt doar un copil îmbrăcat în haine de adult şi îmi e frică. Mă sperie lumea de afară. Mi-aş dori doar să mă ţină cineva în braţe. Dar sunt singură. Şi-mi vine să ţip, să urlu, să plâng. Dar mă limitez la a scrie. Şi încetul cu încetul mă simt mai uşoară, mai liniştită şi încerc să eliberez pixul din strânsoarea degetelor. Simt nevoia să mă ţină cineva în braţe. Doar atât!

Dar.. sună telefonul. Mesaj. Pfff! Din nou îmi zduncină convingerile ce până acum o secundă păreau prea bine prinse în temelie. Şi, culmea, zâmbesc. Ah, urăsc ca fericirea mea să depindă de alţii. Şi uite că exact asta se întâmplă.."

Marţi. 

Probabil asta e ziua mea norocoasă având in vedere că am trecut peste orice gând sinistru şi am reuşit să rezolv şi "problema" blogului. Asta după două săptămâni în care am ezitat, în care i-am zăpăcit pe "ăia mici" cu întrebări absurde pe care numai una ca mine le-ar putea pune. Mulţumesc F. pentru ca te-ai interesat, mulţumesc B. pentru ca m-ai susţinut, grazie S. pentru că, deşi nu eşti acum online ca să îl "botezăm " împreună pe ăsta micu', ştiu că o sa citeşti fiecare postare.

Şi pentru că tot vorbesc despre prietenii mei.. Hmm.. Prietenii mei sunt cei mai buni! Nu există în lumea asta cineva care să îi poată depăşi in sinceritate, loialitate şi dragoste. Prietenii mei sunt oamenii cu cel mai mare suflet de pe pământ. Prietenii mei ştiu să zâmbească şi să mă îmbrăţişeze într-un fel în care niciun alt om de pe Pământ nu o face. Prietenii mei sunt ca un vulcan. Liniştiţi şi paşnici cu cei care ma iubesc, dar gata să "erupă" dacă cineva îmi face rău. Prietenii mei sunt unici şi speciali. Ei ştiu să mă facă să mă simt cel mai iubit dintre pământeni!