miercuri, 27 octombrie 2010


- Trezeşte-te! Trebuie să plecăm!
- Nuu.. mai lasă-mă, mai ţine-mă puţin în braţe. Să mă liniştesc.
- Dar e târziu, iubito! O să întârziem amândoi...
- Nu spune nimic, te rog. Nu-mi pasă. Doar ţine-mă în braţe şi taci. Sau mai bine.. nu! Vorbeşte, vorbeşte cum vorbeai aseară. Mai ştii, iubitule cum vorbeai aseară? Şi cum mă rugai să nu adorm aşa de repede?
- Da, iubito. Sigur că-mi amintesc. Numai că azi e o nouă zi. Trebuie să te trezeşti, nu putem să stăm o zi întreagă în cameră.
- De ce nu putem? Cum să nu putem!? Haide, ia-mă în braţe şi mângâie-mi părul cum făceai aseară. Şi zâmbeşte-mi. Şi mai povesteşte-mi o dată cum o să arătăm când o să fim amândoi bătrâni şi obosiţi. Şi cum o să ieşim la plimbare ţinându-ne de mână. Aşa-i că o să mă ţii de mână mereu?
- Da, iubito..
- Promiţi?
- Promit!
- Şi o să mă iubeşti nesfârşit, necondiţionat, până dincolo de nori?
- Da, iubito..
- Dar acum cât mă iubeşti?
- Mult..
- Cât de mult?
- De la pamânt şi până dincolo de Doamne`Doamne de două infinituri de ori!
     [...]
- Iubitule, mi-e teamă că o să te pierd într-o zi..
- Nu ai de ce să te temi, iubito. Sunt aici şi voi rămâne. Tu trebuie doar să mă iubeşti.
- Ah, îţi iubesc vocea când spui "iubito"...
- Iubito, iubito, iubito.. 

Ea se aruncă cu capul în perne, de fericire. El râse zgomotos şi o îmbrăţişă.
Iar seara îi găsi în aceeaşi cameră.. Ea stând cu capul pe pieptul lui, el privind tavanul şi mângâindu-i părul moale...

miercuri, 20 octombrie 2010

Sunt momente în care ...
-  mă calmez dacă mă gândesc la o persoană pe care o iubesc.
-  râd fără oprire.
- ocolesc anumite locuri care îmi trezesc amintiri neplăcute.
- privesc insistent oamenii doar ca să le observ culoarea ochilor.
- citesc fragmente din arhiva de la messenger pentru că am nevoie să simt din nou anumite lucruri.
- mă uit la poze cu mine de când eram mică şi râd.
- plâng fără să ştiu clar de ce.
- eu şi S. ţipăm "che pasa?!" în acelaşi timp. [=))]
- îmi pun intrebări de genul "cum ar fi dacă.. ?"
- mi-aş dori să fiu alta sau să nu fiu deloc.
- îmi e dor de persoanele pe care, cu voie sau fără voie, le-am pierdut.
- nu vreau altceva decât un ceai de tei cu lămâie şi un somn liniştit.
- simt nevoia să mă ţină cineva în braţe.
- am nevoie de libertate deplină, fără reproşuri sau certuri inutile.
- urăsc să aud : "Ţi-am spus eu! "
- trebuie să mi se dea dreptate chiar dacă nu am.
- oricât aş încerca, nu pot să îmi scot din minte anumite întâmplări sau persoane.
- nu mă interesează, nu mă stresez ...

But now..
Now it's different ..
Today, I can touch the sky.
I think I'm losing my mind again!

marți, 19 octombrie 2010

Libertate! Azi, vreau să mă simt liberă. Azi, vreau să fiu  din nou calmă şi liniştită, împăcată cu tot ce e în jurul meu. Azi, vreau să nu îmi pese de nimic şi de nimeni. Mai ales de nimeni! Vreau să fiu doar eu cu mine. Să îmi dovedesc că nu am nevoie nici măcar de o atingere, de un zâmbet sau o privire de la el. Vreau să îmi şterg din minte imaginea noastră. Vreau să mă plimb prin ploaie cu mintea limpede şi să zâmbesc. Vreau să dispară toate sentimentele astea ciudate care nu-mi dau voie să respir. Vreau să NU îmi mai fac planuri legate de 'noi doi'. Vreau să nu mai visez scenarii, să iau lucrurile aşa cum sunt. Azi, vreau să respir, vreau să îmi las sufletul să respire. Vreau să încep curăţenia de toamnă. Vreau să arunc cele o mie de gânduri nefolositoare, cele zece mii de speranţe deşarte, cele trei sute de întrebări fără răspuns. Vreau să îmi golesc sufletul şi mintea de sentimente naive, idiot şi revoltător de naive. Azi, vreau să mă simt din nou protejată, iubită, dorită. Azi, nu am nevoie de altceva decât de dragoste.Azi, vreau să îţi dai seama ce simt şi ce vreau doar privindu-mă. Azi vreau să ai ochi, să vezi dincolo de mine. Azi, vreau să ştii să mă citeşti şi eu să te las, să mă prefac că nu îmi dau seama de intenţiile tale. Azi, vreau să respir fericire!

vineri, 15 octombrie 2010

"Lasă-mă!" strigă ea şi îi aruncă o privire plină de dispreţ încât el roşi, apoi se făcu palid ca o lumânare. El nu înţelegea nimic! Plângea. Şi ea plângea. Dar ea plângea cu tot sufletul, plângea pentru că simţea cum i se taie respiraţia, pentru că ştia că,  la fel ca şi în alte dăţi, o să îl ierte.
"Vreau să vorbim! Hai să vorbim, te rog!"
Ea îşi şterse lacrimile şi merse la fereastră. Se ridică şi el, dar ea îl fulgeră cu privirea şi se văzu nevoit să se aşeze din nou. Câteva minute de linişte... ea privind întunericul de afară, el aşezat pe canapea. Ea oftă.
"Vreau să ştiu ce e cu tine, mă înţelegi? Vreau să ştiu, am nevoie să ştiu. Trebuie!"
Ea îl privi cu naivitate, apoi zâmbi ironic. Se întoarse spre fereastră şi continuă să privească ploaia. El simţi cum îi năvăleşte sângele în obraji, cum i se încleştează dinţii, cum fierbe de mânie. Îi venea să se ducă la ea şi să o lovească, să o sugrume, să o facă odată să vorbească. Şi chiar ar fi putut să o facă. La urma urmei era dreptul lui. Ea era femeia lui, el o alesese, cu ea voia să îşi petreacă restul zilelor, îi aparţinea şi trup şi suflet DOAR lui. Dar cum să o atingă când ea era refugiul lui, când pe ea o iubea, pe ea o adora? Se ridică, îşi aranjă cămaşa aproape udă şi apoi merse spre ea. O prinse de mâini, o întoarse înspre el şi o săruta. Ea îl respinse. El o sărută încă o dată, ea începu să plângă. El îi prinse capul între mâini şi o îmbrăţişă. Pentru o clipă avu impresia  că totul dispare în jurul lor. Dar apoi ea se desprinse din braţele lui. Repede. Prea repede. El se simţi atunci prea slab, prea moale, prea îngăduitor..
"Să nu cumva să te joci cu mine. Să nu crezi că dacă te iubesc sunt şi prost! Te iubesc, nu zic nu, dar am şi eu limitele mele, mă înţelegi? Sunt bărbat, ce dracu, sunt prea bărbat şi tocmai de-asta nu am de gând să stau la picioarele unei răsfăţate ca tine!"
Urmă o privire glacială şi un râs isteric.
"Trebuie să plec." spuse şi începu să îşi adune hainele.
"Nu pleci nicăieri până nu îmi explici cele întâmplate. Nu îţi permit. Dacă mă iubeşti, ştiu că nu o să pleci. Înţelege odată că dacă pleci acum nu mai e nimic de făcut. Ne despărţim, mă înţelegi, ne despărţim şi gata!"
 Ea simţi cum i se face pielea de găină. Avea nevoia de aer. Doar asta mai putea să o calmeze. Aerul rece. Trebuia să iasă de acolo cu orice preţ. Orice preţ! Îşi luă geanta şi se îndreptă cu paşi mici către ieşire. Zâmbi. Se simţea liberă. El alergă şi o prinse de mână.
"Noi nu ne putem despărţi, noi ne iubim prea mult, nu vezi că ne iubim? De ce să ne despărţim dacă şi eu te iubesc, şi tu mă iubeşti?"
"Dar noi nu ne despărţim. În realitate, noi nu am fost niciodată împreună. Cu sufletul, nu! Şi în plus eu te iubesc pentru că iubesc să iubesc şi nu pentru ceea ce reprezinţi tu. Pentru că tu nu reprezinţi nimic. Tu doar te joci de-a iubirea. Dar, de data asta, nu ai ales persoana potrivită. Ai uitat că eu nu ştiu să fac ce faci tu, eu nu ştiu să îţi dau impresia că te iubesc."
Plecă. El privi în urma ei şi  se simţi ca şi cum s-ar desprinde ceva din el. Se aşeză apoi pe fotoliu şi privi tavanul. Se gândi la ea. Apoi privi spre fereastră. Acum ştia ce are de făcut...

miercuri, 13 octombrie 2010

    Iubesc să visez , îmi place să mi-l imaginez. Îi iubesc zâmbetul. Ii iubesc parfumul. Iubesc modul ciudat şi distant în care mă face să mă simt unică. Îi iubesc greşelile. Îl iubesc şi atunci când mă face să sufăr, când mă ceartă. Iubesc să îl iert, să îl primesc înapoi după o supărare. Iubesc felul lui de a mă privi, modul în care zâmbeşte. Iubesc felul în care mă atinge, în care mă ţine în braţe. Il iubesc zilnic şi i-aş repeta asta în fiecare dimineaţă în timp ce i-aş săruta pleoapele ca să se trezească... numai dacă ar exista şi dincolo de imaginaţia mea!
    Aş vrea să iubesc pe cineva cu tot sufletul.  Aş vrea ca acel cineva să îmi merite iubirea. Un cineva care să nu se  joace cu mine, să rămână el, omul liber, cel fără frică şi mereu imprevizibil. Cineva care să mă iubească pentru ceea ce sunt. Care să aibă răbdare cu mine, să nu se grăbească să mă descopere. Să mă  iubească chiar şi atunci când spun că nu îl vreau. Cineva care să mă privească în ochi şi să-mi spună nebunii, să  nu mă lase atunci  când pământul e aproape de mine.

marți, 12 octombrie 2010

"Acasăăă!" strigă ea şi deschise larg uşa camerei. O întâmpină acelaşi miros greu de tutun ce făcea aerul aproape irespirabil. Îşi aruncă geanta pe parchetul prăfuit şi merse direct la birou, de unde scoase  un caiet îmbătrânit de atâtea atingeri. "Ce bine e acasă! Măcar aici pot să fiu eu. Pot să plâng sau să râd. Pot să fac ce vreau eu..." Deschise caietul. Doi ochi mari analizară filele aproape îngălbenite ale acestuia. Ea se aplecă şi mirosi una din ele. Zâmbi. Se mai uită o dată în jurul ei, îşi aprinse o ţigară şi începu să scrie :
 "E frustrant să obervi că ai fost înlocuit. Că a fost suficient să treacă o secundă ca să se piardă totul. La asta se rezumă tot ce a fost, nu? Exact!.. Stai liniştit că sunt obişnuită. M-am obişnuit să nu mai am loc nicăieri. Ideea e că am făcut atâtea compromisuri, atâtea greşeli pentru ceva oricum inexistent, ceva ce era doar în mintea mea. Mi-aş dori să plâng. Dar nu o fac. Şi nu pentru că ţi-am promis ţie, ci pentru că asta mi-am impus eu. Şi vreau să îmi arăt că pot să mă controlez. Dacă ai fi lângă mine acum.. nici măcar nu te-aş privi. Ca să vezi cât îmi e de greaţă. Mda.. Ştiu că urăşti să spun asta, dar e ceea ce simt. Pentru că tu îmi oferi posibilitatea asta. Mulţumesc! Ştiu că de data aceasta, eu am fost cea care a pus punct, dar te urăsc pentru că nu lupţi, nu-ţi pasă. Eu, practic, am fost dată la o parte şi azi, viaţa trebuie să-şi urmeze cursul (ne)firesc. Şi m-am bucurat enorm. Pentru ce? Pentru NIMIC!.  Marea problemă e ca nici măcar nu îţi imaginezi cât de mult rău îmi faci. Şi cât de tare mă forţezi să mă maturizez. Sunt doar un copil îmbrăcat în haine de adult şi îmi e frică. Mă sperie lumea de afară. Mi-aş dori doar să mă ţină cineva în braţe. Dar sunt singură. Şi-mi vine să ţip, să urlu, să plâng. Dar mă limitez la a scrie. Şi încetul cu încetul mă simt mai uşoară, mai liniştită şi încerc să eliberez pixul din strânsoarea degetelor. Simt nevoia să mă ţină cineva în braţe. Doar atât!
Dar.. sună telefonul. Mesaj. Pfff! Din nou îmi zduncină convingerile ce până acum o secundă păreau prea bine prinse în temelie. Şi, culmea, zâmbesc. Ah, urăsc ca fericirea mea să depindă de alţii. Şi uite că exact asta se întâmplă.."
Marţi. 
Probabil asta e ziua mea norocoasă având in vedere că am trecut peste orice gând sinistru şi am reuşit să rezolv şi "problema" blogului. Asta după două săptămâni în care am ezitat, în care i-am zăpăcit pe "ăia mici" cu întrebări absurde pe care numai una ca mine le-ar putea pune. Mulţumesc F. pentru ca te-ai interesat, mulţumesc B. pentru ca m-ai susţinut, grazie S. pentru că, deşi nu eşti acum online ca să îl "botezăm " împreună pe ăsta micu', ştiu că o sa citeşti fiecare postare.
Şi pentru că tot vorbesc despre prietenii mei.. Hmm.. Prietenii mei sunt cei mai buni! Nu există în lumea asta cineva care să îi poată depăşi in sinceritate, loialitate şi dragoste. Prietenii mei sunt oamenii cu cel mai mare suflet de pe pământ. Prietenii mei ştiu să zâmbească şi să mă îmbrăţişeze într-un fel în care niciun alt om de pe Pământ nu o face. Prietenii mei sunt ca un vulcan. Liniştiţi şi paşnici cu cei care ma iubesc, dar gata să "erupă" dacă cineva îmi face rău. Prietenii mei sunt unici şi speciali. Ei ştiu să mă facă să mă simt cel mai iubit dintre pământeni!