Mă gândesc să-mi agăț sufletul de ramura unui copac, ca să îl ningă cerul si să îl ude ploile reci. Să-l abandonez. Ca să-l curețe vântul și soarele să-i invidieze căldura. Să-l hrănesc cu indiferență și să-l îmbrac în defecte.
Vreau să-l uit când simte durere, să nu-l îmbrățisez când mă strigă..
Aș putea să fac asta. Aș putea să-l înec în durere de fiecare dată când nu alege calea pe care-l îndrum. Când mă ignoră sau când mă-nvinge. Dar îmi iubesc sufletul; și tot ce vreau e să-l salvez..
Nu stiu decât să-l țin de mână atunci când pământul îi fuge de sub picioare.

Semnează,

Creierul.

~Trezește-te din vis, copilă, ca să-ți privesti in ochi realitatea. Ingroapă-ți gândurile puerile. Soarele tău a răsărit.

Era o vreme când fericirea mea avea ochii căprui..  O vreme când mâinile îmi erau mereu calde iar zâmbetul nelipsit.
...
s-a terminat acum aproape un an.
Și timpul a șters din mine tot, doar vagi tresăriri mă tulbură acum.
Au trecut peste noi trei anotimpuri și toate ne-au spălat și ne-au golit puțin câte putin. M-am inecat o vară-ntreagă în amintirile cu tine și am fugit de mine ca să nu te mai găsesc. Te-am șters din suflet și peste sărutul tău am pictat altul și altul.. Dar n-am simțit nimic. Și n-am iubit nimic.. nici măcar o clipă.
Până mai ieri nu te mai regăseam în nimic.. și eram convinsă că te-am pierdut.
Azi însă te-am simțit lângă mine.
Iubirea mea,
fiecare zi de toamnă îmi vorbește de tine. Toate străzile pe care am pășit imbrățișati, toate băncile pe care am stat, în tot și în toate ți-ai lăsat amprenta.
Mâinile mele își caută încă perechea și buzele-mi rămân străine la orice atingere..

dar fericirea mea cu ochi căprui n-a apărut nici azi ..