Un latop vechi, o muzică surdă, nişte ochi scânteietori şi nebuni de dor.
Picături reci de apă se scurgeau de pe părul ei incă ud ce părea că se odihneşte pe spatele-i gol. Tremura. Tremura de iubire, de emoţie, de plăcere...

El intră şi o privi zâmbind. Era aşa frumoasă..  trăsături fine, mâini delicate, păr negru, un corp aproape perfect.
Privea pe fereastră. Părea atât de abătută şi totuşi atât de calmă.. Tresări când el deschise uşa şi intră cu paşi mari, îndreptându-se spre ea. Îl privi speriată şi se repezi spre patul mare din coţul camerei. Luă cearceaful alb şi îl puse în jurul ei dorind parcă să se acopere toată, să nu-l lase să o vadă nici măcar o secundă. El se opri şi îi zâmbi. Merse apoi spre dulapul negru şi îi aduse un prosop mare. I-l întinse însă ea îl respinse cu un gest aproape pueril. El insistă, ea îi lovi mâna şi se aruncă pe pernele moi, zâmbind. 

El o privi cu dragoste. Doamne, cât de mult o iubea !
Se aseză apoi lângă ea şi începu să-i şteargă părul umed. O iubea, o iubea mai mult decât propria fiinţă, respira prin ea. La un moment dat, ea se ridică şi îşi puse mâinile in jurul gâtului său. Îi privi apoi ochii, îi analiză buzele..
-Te iubesc ! şopti el cu sinceritate.

Atunci ea îşi plecă privirea şi se retrase în colţul camerei. Se priveau drept în ochi.
Se ridică, merse la birou, luă o foaie şi un pix şi scrise: "Vreau să ne despărţim !"
Îi intinse foaia şi plecă din cameră. El citi cu respiraţia tăiată. Simţea că e vorba de asta. Se ridică în grabă şi fugi după ea. O prinse de mână..
-Unde crezi că pleci ? Am mai vorbit despre asta. Şi nu o dată, ci de n ori. Nu îmi pasă, înţelegi ?
Ea il privi cu ochi mari şi inlăcrimaţi.
-Iubito, nu-mi pasă că tu nu o să-mi poţi spune niciodată "te iubesc", nu-mi pasă că nu o să-mi poţi spune niciodată un alt cuvânt, nu-mi pasă că tu nu poţi vorbi. Nu am nevoie de cuvinte ca să ştiu cât ţii la mine. Eu ştiu ce vrei să-mi spui doar privindu-te. Eu nu renunţ la tine. Mai bine mort decât fără tine ! ..