"Acasăăă!" strigă ea şi deschise larg uşa camerei. O întâmpină acelaşi miros greu de tutun ce făcea aerul aproape irespirabil. Îşi aruncă geanta pe parchetul prăfuit şi merse direct la birou, de unde scoase  un caiet îmbătrânit de atâtea atingeri. "Ce bine e acasă! Măcar aici pot să fiu eu. Pot să plâng sau să râd. Pot să fac ce vreau eu..." Deschise caietul. Doi ochi mari analizară filele aproape îngălbenite ale acestuia. Ea se aplecă şi mirosi una din ele. Zâmbi. Se mai uită o dată în jurul ei, îşi aprinse o ţigară şi începu să scrie :

 "E frustrant să obervi că ai fost înlocuit. Că a fost suficient să treacă o secundă ca să se piardă totul. La asta se rezumă tot ce a fost, nu? Exact!.. Stai liniştit că sunt obişnuită. M-am obişnuit să nu mai am loc nicăieri. Ideea e că am făcut atâtea compromisuri, atâtea greşeli pentru ceva oricum inexistent, ceva ce era doar în mintea mea. Mi-aş dori să plâng. Dar nu o fac. Şi nu pentru că ţi-am promis ţie, ci pentru că asta mi-am impus eu. Şi vreau să îmi arăt că pot să mă controlez. Dacă ai fi lângă mine acum.. nici măcar nu te-aş privi. Ca să vezi cât îmi e de greaţă. Mda.. Ştiu că urăşti să spun asta, dar e ceea ce simt. Pentru că tu îmi oferi posibilitatea asta. Mulţumesc! Ştiu că de data aceasta, eu am fost cea care a pus punct, dar te urăsc pentru că nu lupţi, nu-ţi pasă. Eu, practic, am fost dată la o parte şi azi, viaţa trebuie să-şi urmeze cursul (ne)firesc. Şi m-am bucurat enorm. Pentru ce? Pentru NIMIC!.  Marea problemă e ca nici măcar nu îţi imaginezi cât de mult rău îmi faci. Şi cât de tare mă forţezi să mă maturizez. Sunt doar un copil îmbrăcat în haine de adult şi îmi e frică. Mă sperie lumea de afară. Mi-aş dori doar să mă ţină cineva în braţe. Dar sunt singură. Şi-mi vine să ţip, să urlu, să plâng. Dar mă limitez la a scrie. Şi încetul cu încetul mă simt mai uşoară, mai liniştită şi încerc să eliberez pixul din strânsoarea degetelor. Simt nevoia să mă ţină cineva în braţe. Doar atât!

Dar.. sună telefonul. Mesaj. Pfff! Din nou îmi zduncină convingerile ce până acum o secundă păreau prea bine prinse în temelie. Şi, culmea, zâmbesc. Ah, urăsc ca fericirea mea să depindă de alţii. Şi uite că exact asta se întâmplă.."