"Lasă-mă!" strigă ea şi îi aruncă o privire plină de dispreţ încât el roşi, apoi se făcu palid ca o lumânare. El nu înţelegea nimic! Plângea. Şi ea plângea. Dar ea plângea cu tot sufletul, plângea pentru că simţea cum i se taie respiraţia, pentru că ştia că, la fel ca şi în alte dăţi, o să îl ierte.
"Vreau să vorbim! Hai să vorbim, te rog!"
Ea îşi şterse lacrimile şi merse la fereastră. Se ridică şi el, dar ea îl fulgeră cu privirea şi se văzu nevoit să se aşeze din nou. Câteva minute de linişte... ea privind întunericul de afară, el aşezat pe canapea. Ea oftă.
"Vreau să ştiu ce e cu tine, mă înţelegi? Vreau să ştiu, am nevoie să ştiu. Trebuie!"
Ea îl privi cu naivitate, apoi zâmbi ironic. Se întoarse spre fereastră şi continuă să privească ploaia. El simţi cum îi năvăleşte sângele în obraji, cum i se încleştează dinţii, cum fierbe de mânie. Îi venea să se ducă la ea şi să o lovească, să o sugrume, să o facă odată să vorbească. Şi chiar ar fi putut să o facă. La urma urmei era dreptul lui. Ea era femeia lui, el o alesese, cu ea voia să îşi petreacă restul zilelor, îi aparţinea şi trup şi suflet DOAR lui. Dar cum să o atingă când ea era refugiul lui, când pe ea o iubea, pe ea o adora? Se ridică, îşi aranjă cămaşa aproape udă şi apoi merse spre ea. O prinse de mâini, o întoarse înspre el şi o săruta. Ea îl respinse. El o sărută încă o dată, ea începu să plângă. El îi prinse capul între mâini şi o îmbrăţişă. Pentru o clipă avu impresia că totul dispare în jurul lor. Dar apoi ea se desprinse din braţele lui. Repede. Prea repede. El se simţi atunci prea slab, prea moale, prea îngăduitor..
"Să nu cumva să te joci cu mine. Să nu crezi că dacă te iubesc sunt şi prost! Te iubesc, nu zic nu, dar am şi eu limitele mele, mă înţelegi? Sunt bărbat, ce dracu, sunt prea bărbat şi tocmai de-asta nu am de gând să stau la picioarele unei răsfăţate ca tine!"
Urmă o privire glacială şi un râs isteric.
"Trebuie să plec." spuse şi începu să îşi adune hainele.
"Nu pleci nicăieri până nu îmi explici cele întâmplate. Nu îţi permit. Dacă mă iubeşti, ştiu că nu o să pleci. Înţelege odată că dacă pleci acum nu mai e nimic de făcut. Ne despărţim, mă înţelegi, ne despărţim şi gata!"
Ea simţi cum i se face pielea de găină. Avea nevoia de aer. Doar asta mai putea să o calmeze. Aerul rece. Trebuia să iasă de acolo cu orice preţ. Orice preţ! Îşi luă geanta şi se îndreptă cu paşi mici către ieşire. Zâmbi. Se simţea liberă. El alergă şi o prinse de mână.
"Noi nu ne putem despărţi, noi ne iubim prea mult, nu vezi că ne iubim? De ce să ne despărţim dacă şi eu te iubesc, şi tu mă iubeşti?"
"Dar noi nu ne despărţim. În realitate, noi nu am fost niciodată împreună. Cu sufletul, nu! Şi în plus eu te iubesc pentru că iubesc să iubesc şi nu pentru ceea ce reprezinţi tu. Pentru că tu nu reprezinţi nimic. Tu doar te joci de-a iubirea. Dar, de data asta, nu ai ales persoana potrivită. Ai uitat că eu nu ştiu să fac ce faci tu, eu nu ştiu să îţi dau impresia că te iubesc."
Plecă. El privi în urma ei şi se simţi ca şi cum s-ar desprinde ceva din el. Se aşeză apoi pe fotoliu şi privi tavanul. Se gândi la ea. Apoi privi spre fereastră. Acum ştia ce are de făcut...
