Am obosit să-mi fie dor. 

Îmi simt întreaga fiinţă chinuită şi-mi las ochii să-i plângă de milă. Am senzaţia uneori că aş putea să strig cu atâta putere că mi-e dor încât o lume întreagă s-ar deştepta şi şi-ar îmbrăţişa copiii, soţii, iubiţii, părinţii, amanţii şi duşmanii. O lume întreagă şi-ar spune vorbe duioase şi calde, s-ar iubi şi s-ar aprecia de frică să nu simtă vreodată lipsa cuiva. Pentru că e greu şi chinuitor, te nimiceşte, te seacă de putere şi de poftă de viaţă.

 Când simţi că te sufoci în mijlocul unui parc pustiu,  ţi-e dor. Când plângi doar pentru că ai găsit un fir din părul persoanei pe care ai pierdut-o, ţi-e dor. Când adormi strângând la piept poza voastră, ţi-e dor. Când priveşti în jurul tău şi vezi chipul persoanei dragi în fiecare necunoscut, ţi-e dor. Ţi-e dor şi atunci când te trezeşti dimineaţa şi crezi că te-a ţinut o noapte întreagă în braţe, dar observi că patul e tot gol, mare şi rece. Şi e doar al tău ..

Nu cred că există sentiment mai ciudat decât dorul. E straniu să suferi pentru că ţi-e dor .. 

Am obosit .. Poate că ar trebui să-mi construiesc o casă pe Marte.

.