...apoi deschise ochii. Se ridică lăsând în urmă un pat mare, pe care stăteau cuminţi toate amintirile şi dorinţele ei. Speranţele se odihneau pe scaunul rece.  Îşi căută nădejdea în sertarul din stânga, dar nu găsi decât dezamăgirile şi eşecurile. Atunci mintea i se tulbură şi plecă în grabă fără nici măcar un sentiment in buzunar.
Ceaţă, întuneric şi linişte.
Felinarul din colţul străzii pâlpăie. Avea mâinile reci, buzele uscate. Simţea cum golul din stomac o ameţeşte, cum privirea i se întunecă şi corpul îi tremură. Nu îi păsa insă. Nu mai era carnea ei de mult, nu o mai deranja pielea uscată, nu-şi mai vedea buzele crăpate şi nici ochii chinuiţi de lacrimi. Nu simţea chinul propriului corp, nu se mai interesa de el.
Ea ştia că odată hrănit sufletul, corpul se vindecă şi el. Şi asta îşi dorea cel mai mult. Să nu o mai chinuie sufletul.
 Pe drum încetă să se mai gândească la ceva. Nu mai putea, nu mai voia să simtă. Doar când ajunse în faţa uşii, într-un moment de ezitare, îşi spuse: Dacă el nu mă mai vrea pe mine, atunci îi dăruiesc viaţa.
Şi bătu. De două ori. Se auziră paşi grăbiţi. Uşa se deschise lăsând să iasă un miros greu de tutun. El roşi, ea îi reproşă în gând că s-a reapucat de fumat.
Se priviră în ochi fără să şoptească măcar ceva. La un moment dat ea, scoasă din minţi de liniştea din jur îşi infipse unghiile în pielea lui şi începu să ţipe...
"Tu să nu te mai joci cu sentimentele mele de azi! Tu să îmi spui clar dacă mă iubeşti sau nu, dacă mă vrei lângă tine, dacă îţi pasă! Tu să te hotărăşti ce vrei de la viaţa mea, să mă eliberezi de chinul ăsta. Tu mă omori, înţelegi? Asta vrei? Viaţa o vrei? Ti-o dau pe toată, şi-aşa de două luni, eu nu mai trăiesc!"
Şi atunci el zâmbi...
"Să nu mă cerţi, nu am fumat mult. Doar azi... şi ieri... şi în vinerea când ai plecat... şi... la dracu, am fumat din ziua când ai ieşit pe uşă. Naiba să te ia, femeie, mi-a fost dor de tine."