Rătăcită, posesivă, pierdută, arsă în căldura propriilor sentimente. Am iertat. Azi ştiu că vreau să dau totul uitării. Am nevoie să iubesc. Doar atât. Trebuie să iubesc.

Dragul meu,

Astăzi s-a rupt şi umbrela.
Mă doare sufletul când mă gândesc că trebuie să o arunc, la fel cum am făcut cu alte o mie de lucruri pe care tu le-ai atins. Şi azi o să îmi iau liber de la viaţă şi o să imi fac timp doar pentru mine. Şi o să mă uit la steluţele de pe tavan pe care eu nu le-am văzut niciodată, dar din care tu mi-ai  dăruit câte una în fiecare seară înainte să adorm. Şi o să imi fie dor, dar o să iau din nou o cutie de iaurt şi o să scriu versuri pentru tine. Poate că o să-ţi scriu din nou că mi-e dor de tine pe peretele din scara blocului. Ţi-am lăsat un mesaj peste tot în jurul tău. Pe scaunul din dreapta al maşinii, pe banca noastră din parc, pe bloc, pe copacii din jurul blocului sau pe blocul din jurul copacilor - oriunde vrei, poţi să mă simţi, să mă urmăreşti, să mă vezi.
Îţi iubesc zâmbetul. Mă uit la o poză cu tine. Da! Ai cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut vreodată. Cealaltă Eu e de acord, mă aprobă zâmbind.
Mă gândesc mult să mă mut din apartament. Era al nostru şi acum e doar al meu..iar asta doare prea tare. E atât de gol, am prea mult spaţiu!! Uneori mă îmbrac in cămaşa ta, îmi pun cizmele lărgite de tine şi beau cafea din ceaşca ta. Ca să te simt aproape. Atunci începe lupta cu cealaltă Eu. Asta mică e dură, mult mai dură decât ştiam noi doi. Nu mă mai lasă să plâng. Poate că e bine. Sau nu.
Aş vrea să te aud din nou spunându-mi: Eşti rătăcită şi eu vreau să îţi pun o busolă în mână. Dacă mă laşi, totul o să fie bine. Ai incredere.
Şi te-aş lăsa pentru că eu cred în tine.

...apoi deschise ochii. Se ridică lăsând în urmă un pat mare, pe care stăteau cuminţi toate amintirile şi dorinţele ei. Speranţele se odihneau pe scaunul rece.  Îşi căută nădejdea în sertarul din stânga, dar nu găsi decât dezamăgirile şi eşecurile. Atunci mintea i se tulbură şi plecă în grabă fără nici măcar un sentiment in buzunar.
Ceaţă, întuneric şi linişte.
Felinarul din colţul străzii pâlpăie. Avea mâinile reci, buzele uscate. Simţea cum golul din stomac o ameţeşte, cum privirea i se întunecă şi corpul îi tremură. Nu îi păsa insă. Nu mai era carnea ei de mult, nu o mai deranja pielea uscată, nu-şi mai vedea buzele crăpate şi nici ochii chinuiţi de lacrimi. Nu simţea chinul propriului corp, nu se mai interesa de el.
Ea ştia că odată hrănit sufletul, corpul se vindecă şi el. Şi asta îşi dorea cel mai mult. Să nu o mai chinuie sufletul.
 Pe drum încetă să se mai gândească la ceva. Nu mai putea, nu mai voia să simtă. Doar când ajunse în faţa uşii, într-un moment de ezitare, îşi spuse: Dacă el nu mă mai vrea pe mine, atunci îi dăruiesc viaţa.
Şi bătu. De două ori. Se auziră paşi grăbiţi. Uşa se deschise lăsând să iasă un miros greu de tutun. El roşi, ea îi reproşă în gând că s-a reapucat de fumat.
Se priviră în ochi fără să şoptească măcar ceva. La un moment dat ea, scoasă din minţi de liniştea din jur îşi infipse unghiile în pielea lui şi începu să ţipe...
"Tu să nu te mai joci cu sentimentele mele de azi! Tu să îmi spui clar dacă mă iubeşti sau nu, dacă mă vrei lângă tine, dacă îţi pasă! Tu să te hotărăşti ce vrei de la viaţa mea, să mă eliberezi de chinul ăsta. Tu mă omori, înţelegi? Asta vrei? Viaţa o vrei? Ti-o dau pe toată, şi-aşa de două luni, eu nu mai trăiesc!"
Şi atunci el zâmbi...
"Să nu mă cerţi, nu am fumat mult. Doar azi... şi ieri... şi în vinerea când ai plecat... şi... la dracu, am fumat din ziua când ai ieşit pe uşă. Naiba să te ia, femeie, mi-a fost dor de tine."