Înapoi la realitate.
Rece. Nişte ochi vii, obosiţi, trişti. Te supără agitaţia din interiorul tău, te irită lupta asta continuă cu tine.  Ai obosit să vrei. Ai obosit să nu mai ştii ce vrei.
Scenariul e oricum acelaşi. Doar actorii se schimbă. Şi sunt actori pe care îi uiţi imediat după ce le-ai zâmbit frumos, şi actori pe care oricât ai vrea să ţi-i scoţi din suflet, nu poţi. Adevărul e că te minţi şi de data asta. În realitate, nu vrei să îi uiţi. Tu poţi ! Dar nu vrei ! Tipic ţie.

Tu nici măcar nu îţi dai seama cum trece timpul şi îţi pare că a trecut o veşnicie de când nu l-ai văzut, de când nu l-ai auzit. Şi îţi e teribil de greu să suporţi toate astea şi te rogi să-l visezi într-o noapte fără să ştii că a doua zi îţi va fi şi mai dor, şi mai greu. El nici măcar nu ştie că ţi se taie răsuflarea numai când auzi numele lui şi că nu vrei altceva decât să te mai ţină un minut în braţe. Vă gândiţi amândoi cum să faceţi să fie bine, dar vă minţiţi reciproc spunând că nu vă mai vreţi. Iar lui îi pare că nu te regăseşte la fel în fiecare seară, şi-ţi spune absent că te iubeşte.
Dar, în final, mâinile voastre ajung să nu se mai recunoască, ochii să se evite, sufletele să se confunde ..
De ce ? Pentru că nici voi n-aţi vorbit. N-aţi ştiut să vorbiţi...