Azi începem !
Nu ştiu tu, dar eu nu mai am de gând să aştept. Azi  încep cercetările. Trebuie să fie pe undeva şi ştiu că o să le găsesc, indiferent cât de bine ascunse ar fi. 
Haa ! Şi stai numai să cercetez, să găsesc, să le iau înapoi şi să aflu apoi cine mi le-a furat ! Atunci, să te aştepti la ce e mai rău.
Sunt deja prea multe zile de când le tot caut, de când le tot visez noaptea că mă roagă să le primesc înapoi acasă,  prea multe seri când am nevoie de ele şi nu le mai găsesc. Şi nu că mi-ar păsa prea mult, dar nu mă pot înţelege cu inima. Ea le vrea, eu le-aş arunca departeee. Le-aş băga într-un seif şi gata.Ce uşor mi-ar fi după...
Hey, tu, dacă tot eşti aici.. spune-mi, te rog, mi-ai văzut sentimentele cumva ? ;))

Un latop vechi, o muzică surdă, nişte ochi scânteietori şi nebuni de dor.
Picături reci de apă se scurgeau de pe părul ei incă ud ce părea că se odihneşte pe spatele-i gol. Tremura. Tremura de iubire, de emoţie, de plăcere...

El intră şi o privi zâmbind. Era aşa frumoasă..  trăsături fine, mâini delicate, păr negru, un corp aproape perfect.
Privea pe fereastră. Părea atât de abătută şi totuşi atât de calmă.. Tresări când el deschise uşa şi intră cu paşi mari, îndreptându-se spre ea. Îl privi speriată şi se repezi spre patul mare din coţul camerei. Luă cearceaful alb şi îl puse în jurul ei dorind parcă să se acopere toată, să nu-l lase să o vadă nici măcar o secundă. El se opri şi îi zâmbi. Merse apoi spre dulapul negru şi îi aduse un prosop mare. I-l întinse însă ea îl respinse cu un gest aproape pueril. El insistă, ea îi lovi mâna şi se aruncă pe pernele moi, zâmbind. 

El o privi cu dragoste. Doamne, cât de mult o iubea !
Se aseză apoi lângă ea şi începu să-i şteargă părul umed. O iubea, o iubea mai mult decât propria fiinţă, respira prin ea. La un moment dat, ea se ridică şi îşi puse mâinile in jurul gâtului său. Îi privi apoi ochii, îi analiză buzele..
-Te iubesc ! şopti el cu sinceritate.

Atunci ea îşi plecă privirea şi se retrase în colţul camerei. Se priveau drept în ochi.
Se ridică, merse la birou, luă o foaie şi un pix şi scrise: "Vreau să ne despărţim !"
Îi intinse foaia şi plecă din cameră. El citi cu respiraţia tăiată. Simţea că e vorba de asta. Se ridică în grabă şi fugi după ea. O prinse de mână..
-Unde crezi că pleci ? Am mai vorbit despre asta. Şi nu o dată, ci de n ori. Nu îmi pasă, înţelegi ?
Ea il privi cu ochi mari şi inlăcrimaţi.
-Iubito, nu-mi pasă că tu nu o să-mi poţi spune niciodată "te iubesc", nu-mi pasă că nu o să-mi poţi spune niciodată un alt cuvânt, nu-mi pasă că tu nu poţi vorbi. Nu am nevoie de cuvinte ca să ştiu cât ţii la mine. Eu ştiu ce vrei să-mi spui doar privindu-te. Eu nu renunţ la tine. Mai bine mort decât fără tine ! ..

Şi râde vecina când mă vede intrând în bloc cu un zâmbet până la urechi şi pierdută parcă, în spaţiu.. şi mă-ntreabă tot râzând: "A micăă, pe unde ţi-ai uitat inima?" .. şi râd şi soră-mea, şi frate-miu ăla mai mic şi ăla mai mare când mă trezesc dimineaţa înainte să-mi sune ceasu` de parcă eu trebuie să-l trezesc pe el şi nu el pe mine.
Şi se amuză şi prietenele mele când îşi dau seama că din zece fraze, nouă sunt despre tine. Şi râd parcă şi pisicile din zonă şi-s multeee şi toate râd deodată când trec pe lângă ele. Şi  autobuzul râde când mă urc în el, şi copacii râd deşi ar trebui să plângă că au rămas dezbrăcaţi acum, în prag de iarnă, şi blocurile îşi dau coate, şi porumbeii au început să danseze de la un timp, si pixurile râd când încep să scriu cu ele, şi magazinele toate sunt aşa de vesele.. şi oriunde mă uit văd numai zâmbete...

Numai tu când mă vezi aşa calmă şi inecată parcă în fericire mă-ntrebi:
"Iubireee, ai innebunit? Ce e cu tine?"..
"Nu băi fraierici, îţi răspund râzând cu poftă... n-am înnebunit. Tot ce-am făcut a fost să mă îndrăgostesc de tine!" 

Şi tu zâmbeşti ca un hoţ neprins şi mă săruţi părinteşte pe frunte..

-Avem nevoie de schimbarea asta..
-Ştiu, şi eu.. de fapt, eu aveam nevoie de cineva ca tine.
-Ca mine ?
-Da, cineva ca tine, exact aşa cum eşti tu!
-Cum sunt eu?
-Tu eşti... diferit.Şi-mi place că eşti incă aici, şi iubesc să simt că ai de gând să rămâi, şi...
-Rămân pentru că meriţi!
-Ah, nu! Nu spune asta. Eu nu merit, nu merit atâta atenţie.
-Ba da. Tu ar trebui să ai parte de multăăă fericire, tu eşti prea bună uneori, prea sensibilă. Dar mie îmi place asta.
-Dar sunt fericită. Nu ştiu dacă pot fi mai fericită de atât.
-Dacă aş putea, ţi-aş da ţie fericirea mea. Numai să te văd zâmbind tot timpul şi să..
-Şşşş.. Nu am nevoie de nimic, am nevoie doar de tine. Şi crede-mă când îţi spun, pe cuvânt, că deşi sunt înconjurată de incertitudini, ştiu că fericirea mea... are ochii căprui..


P.S: Fericirea ta cum arată? :)

Ce aş putea să spun altceva în afară de mulţumesc? :)

Mulţumesc pentru că eşti aici. Mulţumesc pentru singuranţa pe care mi-o oferi prin simplul fapt că-mi eşti aproape mereu. Mulţumesc pentru că nu mă laşi niciodată să cad, pentru că îmi deschizi ochii atunci când greşesc, pentru că nu suporţi să mă vezi plângând pentru nimeni/nimic. Mulţumesc pentru felul în care îmi zâmbeşti şi chiar şi pentru felul în care te strâmbi când fac vreo prostie tipică.  Mulţumesc că ai rămas atunci când eu am spus: Gata! Pentru că îmi suporţi toate dramatizările şi crizele de personalitate :)).

Mulţumesc pentru că mi-ai demonstrat că sunt lucruri mai rele decât despărţirile de oameni şi locuri dragi. Şi că viaţa poate fi oricând luată de la capăt. Mulţumesc pentru că tu, nu altcineva a fost lângă mine la început adică atunci când mi-a fost cel mai greu. Mulţumesc pentru zilele în care vorbim ore în şir la telefon. Pentru nopţile nedormite, pentru că îmi încredinţezi mie toate secretele. Pentru că ai incredere în noi, în mine, pentru că mă accepţi, pentru că mă cerţi. Pentru că ai grijă mereu să-mi fie bine. Mulţumesc pentru că tu nu esti falsă. Tu nu!

Mulţumesc pentru că îmi spui mereu lucrurile în faţă, pentru că nu îmi mai faci reproşuri, pentru că nu eşti ipocrită. Pentru că nu îmi zâmbeşti fals. Pentru că mă suporţi, deşi sunt uneori stresantă, plictisitoare şi fără chef de viaţă. Pentru că am trecut peste orice obstacol împreună, pentru toate clipele în care am râs şi am plâns.

Mulţumesc, fiinţo, pentru că exişti, pentru că eşti ca un izvor inepuizabil de energie.

Mulţumesc pentru că prietenia dintre noi nu e bazată pe interese sau gânduri ascunse. Dar mai ales mulţumesc pentru că eşti tu insăţi, constantă şi bună, răbdătoare şi iertătoare. 

[[ Nu  folosesc cuvinte mari, nu vreau să iţi umplu mintea de epitete, metafore etc. Tot ce e legat de tine vine din suflet şi e sincer. Vreau doar să nu uiţi cât de mult însemni pentru mine. Atât. Şi.. bucură-te pentru că nu se ştie când o să-ţi mai spun toate astea >:)... Just kidding! ]]

La mulţi ani, BebitZă! ;))

Hmm.. 

Buzele tale ar trebui să fie mereu umede şi moi. Sau pufoase. Să pot să zâmbesc de fiecare dată când le simt. Să fie dulci-acrişoare.. sau doar dulci. Bine, şi acrişoare uneori. Să aibă gust de portocale. Să fie proaspete şi calde. Şi cel mai important, ar trebui să fie disponibile oricând. Şi să fie doar ale mele. Să le pot gusta când am chef, fără ca tu să te superi sau să mă respingi. Buzele tale ar trebui să aibă alt gust dimineaţa. Un gust diferit pe care eu să îl am în minte întreaga zi şi care să mă facă să le doresc cu patimă până seara, târziu. 

... şi dacă stau să mă gândesc, aş putea să trec peste toate astea. M-aş mulţumi cu atât: Buzele tale să fie doar ale mele!

P.S: Crezi că ştii ce gust au buzele mele? 

 "Perfeeect!" râse ea şi aruncă stiloul pe masă. Sărută hârtia albă şi lăsă două urme roşii, izbitor de asemănătoare cu forma buzelor ei. Se ridică, îşi potrivi fusta dreaptă şi mulată, îşi aranjă părul perfect drept şi se îndreptă cu paşi repezi spre biroul lui. Se aplecă discret si împinse plicul sub uşă. Zâmbi. Cu un zâmbet nebun şi plin de speranţă. Ştia, simţea că urmează să o caute...