sâmbătă, 22 octombrie 2011

Mă gândesc să-mi agăț sufletul de ramura unui copac, ca să îl ningă cerul si să îl ude ploile reci. Să-l abandonez. Ca să-l curețe vântul și soarele să-i invidieze căldura. Să-l hrănesc cu indiferență și să-l îmbrac în defecte.
Vreau să-l uit când simte durere, să nu-l îmbrățisez când mă strigă..
Aș putea să fac asta. Aș putea să-l înec în durere de fiecare dată când nu alege calea pe care-l îndrum. Când mă ignoră sau când mă-nvinge. Dar îmi iubesc sufletul; și tot ce vreau e -l salvez..
Nu stiu decât să-l țin de mână atunci când pământul îi fuge de sub picioare.



Semnează,
Creierul.


~Trezește-te din vis, copilă, ca să-ți privesti in ochi realitatea. Ingroapă-ți gândurile puerile. Soarele tău a răsărit.

8 comentarii:

  1. Frumos scris, foarte frumos, dar așa cum ai spus și tu, sufletul nu-l poți salva decât tu însuți, asta dacă nu cumva cineva a reușit înaintea ta :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Ai dreptate. Si totodata, trist ar fi ca acel 'cineva' sa reuseasca sa-l distruga.

    RăspundețiȘtergere
  3. Păi știi cum e, în dragoste, spre exemplu, acel „cineva” deseori reușește să distrugă, dar doar pentru câteva momente. Sufletul se regenerează și deseori devine mai puternic ca înainte.

    RăspundețiȘtergere
  4. stii citind acesta mi-a inspirat atita neexprimare si atita gingasie ,atmosfera de care nu am scapare ,bravo :)

    RăspundețiȘtergere
  5. foarte frumos.ai mare dreptare..De cele mai multe ori sufletelul nostru pleaca de capul lui in calatoria dragostei iar "creierul" il striga disperat inapoi constient fiind de ce va urma cand calatoria se va sfarsi..
    dar,din proprie exeperienta,merita uneori sa iti lasi sufletul de capul lui...

    RăspundețiȘtergere